LEONARDO DA VINCI NUMEA APA CA „SEVA VIEŢII PE PĂMÂNT”

        Abordarea problemei apei a început de mai multe decenii în statele dezvoltate. Pentru soluţionarea ei sunt necesare eforturi coordonate la nivel internaţional. ONU prin organisme specializate promovează noile principii necesare unei dezvoltări durabile, inclusiv cu privire la apă.

       Uniunea Europeană prin Directiva-Cadru privind Apa a înaintat acţiuni concrete către ţările europene. Astfel rămâne punerea în practică a noilor standarde şi prevederi legislative conform cerinţelor UE. Ştiinţa demonstrează că dacă abuzăm de apă sunt afectate flora şi fauna acvatică, natura şi mediul ambiant în general. Pentru a avea apa dorită fără a compromite dezvoltarea durabilă statele membre ale UE s-au reunit la Consiliul Informativ de Mediu (Lisabona, 2007), unde au dezbătut strategia ce ţine de secete şi deficitul de apă, care devin tot mai frecvente pe Terra. Din punct de vedere istoric, triplarea populaţiei mondiale în cursul secolului XX a sporit de şase ori consumul de apă, mai ales din cauza creşterii necesităţilor alimentare. Agricultura reprezintă în medie 70% din consumul mondial de apă. De aceea, soluţia evitării unei lipse acute de apă stă şi în agricultură. Tendinţa de creştere a consumului de apă este condiţionată deasemenea şi de gestionarea incorectă a apei, de practicile agricole nedurabile.

        Activitatea umană implică nu doar modificări esenţiale privind cantitatea dar şi calitatea apelor naturale.

Declaraţia Drepturilor Omului însă prevede că fiecare persoană are dreptul de acces la apă calitativă, iar acest drept nu poate fi restricţionat din motive economice. Lipsa apei ar putea fi una din principalele provocări economico-sociale ale acestui secol, inclusiv şi pentru Republica Moldova.

Principala sursă de aprovizionare cu apă este fl. Nistru, cărui îi revin 54%, râului Prut - 16%, altor surse de apă de suprafaţă - 7%, apelor subterane - 23 %.

      Densitatea reţelei hidrografice în mediu pe republică constituie 0,48 km/km2, variind de la 0,84 km/km2 la nordul ţării până la 0,12 km/km2 în partea stângă a Nistrului. Sursele principale de alimentare ale râurilor sunt apele pluviale şi cele provenite de la topirea zăpezilor.

Starea apelor râurilor mari (fl. Dunărea, fl. Nistru şi r. Prut) în ultimii ani nu a suferit schimbări esenţiale atât la indicii organoleptici cât şi la cei hidrochimici.
      Calitatea apei râurilor mici se caracterizează printr-un grad înalt de poluare cu ioni de amoniu, nitriţi, compuşi ai cuprului, produse petroliere, fenol, substanţe tensioactive, substanţe ce degradează biochimic (CBO5),  precum şi prin nivelul redus al conţinutului de oxigen dizolvat în apă.

Valoarea indicilor cantitativi şi calitativi a fito- şi zooplanctonului fl. Nistru denotă, că apa lui se încadrează în zona β-mezosaprobe clasa III „satisfăcător curată”–„slab poluată”; apa r. Prut este de clasa III – „moderat poluată”, iar în secţiunea s. Valea Mare după indicii perifitonului şi zoobentosului este apreciată ca „moderat poluată – degradată”.

     După toate grupele de elemente hidrobiologice calitatea apei din majoritatea râurilor mici din republică se încadrează în clasa intermediară III-IV – „moderat poluată–degradată”.

          Poluarea apelor de suprafaţă este cauzată, în cele mai multe cazuri, de sectorul gospodăriei comunale, sectorul agrar (dejecţii animaliere acumulate, depozite de pesticide etc.) şi sectorul energetic, cum ar fi depozitele de produse petroliere, staţiile de alimentare cu petrol, alte surse de poluare continuă.

         Un rol deosebit în bilanţul terestru al apei îl joacă apele subterane. Ele se includ activ în ciclul hidrologic ca parte componentă a debitului subteran de apă.

      În Republica Moldova populaţia rurală, care constituie cca 40%, se alimentează cu apă din straturile subterane. Pe teritoriul ţării sunt cca 6600 sonde adânci de foraj. Apele freatice sunt folosite intens în zonele rurale prin intermediul a cca. 250 mii fântâni şi izvoare.

       Calitatea apelor din fântâni, deseori şi din sistemele de distribuire, aproape pe întreg teritoriul republicii nu corespunde standardului „Apa potabilă”. Ponderea probelor ce nu corespund  parametrilor sanitaro-chimici din sursele centralizate subterane a constituit 67,8% în 2010, iar după parametrii sanitaro-chimici şi microbiologici atât în apeductele comunale urbane cât şi în cele rurale rămâne a fi mare: 6,9% în 2010; apeducte urbane 16,7% şi 14,8% – apeducte rurale.

         Deşi Republica Moldova dispune de rezerve de apă, managementul apelor este încă defectuos şi dezechilibrat. Conform Biroului Naţional de Statistică au loc pierderi foarte mari de apă în reţelele de distribuţie, în aşezările urbane şi în sistemele de irigaţie.

           Etapa importantă în vederea integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană prezintă realizarea politicii naţionale în domeniul resurselor de apă şi a recomandărilor Directivei Cadru 2000/60 UE.

            Problema optimizării regimului, bilanţului şi a calităţii apelor naturale este o verigă importantă în multitudinea de consecinţe legate de intervenţia omului asupra naturii, reflectată prin defrişarea pădurilor, desţelenirea pământurilor, desecarea terenurilor înmlăştinite, reglarea cursului râurilor, captarea apei curate şi evacuarea apelor uzate cu un conţinut sporit de substanţe dăunătoare, crearea acumulărilor (mici şi mari) de apă care au generat schimbări calitative şi cantitative în reţeaua hidrografică din Republica Moldova.

                                                                                                       Maria Sandu

dr. în ştiinţe chimice, conferenţiar cercetător

Institutului de Ecologie şi Geografie a Academiei de Ştiinţe a Moldovei